Ce sunt glandele perianale?
Glandele perianale sunt situate pe părțile laterale ale anusului, aproximativ în dreptul orelor 4 și 8 ale unui cadran imaginar de ceas.
Ele au formă de sac, iar în interiorul acestora se acumulează un lichid cu miros intens, produs de glande apocrine și sebacee localizate în peretele interior. Acest fluid este eliminat prin intermediul a două canale care se deschid în anus, iar secreția ajunge de obicei pe suprafața fecalelor. Glandele perianale există la câini, dar și la pisici, la ambele specii atât la masculi, cât și la femele.
Rolul glandelor perianale
Secreția glandelor perianale conține feromoni, cu rol de ”carte de vizită” a respectivului animal. În momentul defecării, secreția este eliberată din interiorul sacilor anali și ajunge pe suprafața fecalelor, și imprimă acestora mirosul specific fiecărui individ. Acest mecanism ajută animalele să se recunoască între ele și să își comunice prezența către alte animale. Totodată, acesta este motivul pentru care patrupezii petrec mult timp mirosind fecalele altor animale și pentru care animalele își miros posterioarele.
De obicei, acest lucru se întâmplă cel mai frecvent în cadrul aceleiași specii (de ex. un câine cu un alt câine).
Acest comportament este mai ușor de observat la câini decât la pisici și poate fi explicat, în principal, prin faptul că pisicile tind să folosească alte metode de a-și marca teritoriile, de a-și face simțită prezența și a-și afirma statutul dominant, cum ar fi vocalizările (mieunat, sâsâit sau scuipat) sau marcajul cu urină.
În mod fiziologic, glandele perianale sunt golite natural, în timpul defecației. Însă, din diverse motive (obezitate, tranzit lent, boli inflamatorii etc.) câinii și pisicile pot avea dificultăți în evacuarea conținutului acestor glande și pot necesita ajutor specializat.
Acest aspect este deosebit de important în cadrul rutinei de îngrijire a animalului. Neglijarea vidării glandelor perianale la momentul potrivit poate duce la acumularea excesivă a secreției, ceea ce favorizează apariția inflamațiilor, infecțiilor sau abceselor. În cazurile grave, poate fi necesar tratament medicamentos sau chiar intervenție chirurgicală.
Când trebuie efectuată vidarea glandelor?
Vidarea glandelor se recomandă să fie realizată de către un specialist, medic veterinar sau groomer, care va realiza o procedură de exprimare manuală a secreției. Golirea incompletă sau o presiune prea mare poate determina inflamarea zonei.
Chiar dacă procedeul de vidare a glandelor pare neplăcut sau dureros pentru animal, acesta se va simți foarte bine după efectuarea acestuia, deoarece dispare presiunea exercitată de secreția acumulată în sacii anali. Nu există o regulă strictă privind frecvența vidării glandelor perianale, însă trebuie să se țină cont de mai mulți factori, precum specie, rasă, vârstă, stare de întreținere și aspectul secreției.
În general, se recomandă ca vidarea glandelor să se facă cel puțin de două ori pe an, dacă nu există alte probleme.
La câinii care necesită toaletaj periodic, cum ar fi Shih Tzu, Bichon, Pudel sau Schnautzer, vidarea glandelor perianale se poate face la fiecare ședință de tuns, adică la un interval de aproximativ 3-4 luni.
La câinii sensibili, cu atopii sau dermatite frecvente, este recomandat ca vidarea glandelor să se realizeze la intervale mai scurte de timp, deoarece s-a observat că frecvența apariției problemelor de piele poate duce și la inflamarea zonei perianale.
Pisicile pot necesita și ele golirea periodică a glandelor perianale, în special dacă au tendința de a acumula secreții sau prezintă disconfort. Se recomandă ca vidarea să se efectueze cel puțin o dată pe an. Acestea își toaletează posteriorul mult mai des decât o fac câinii, iar apariția unei secreții mai abundente, cu aspect sau vâscozitate modificată și disconfortul local pot fi ușor trecute cu vederea de către proprietar.
Este recomandat ca proprietarii să țină un calendar al manoperelor de îngrijire efectuate (precum periajul, tunsul, vidarea glandelor perianale), pentru a preveni acumularea secrețiilor sau alte probleme ulterioare.
Culoarea și densitatea secreției
Culoarea, alături de densitatea secreției, reprezintă indicatori ai stării de sănătate a glandelor. În mod normal, culoarea secreției este maroniu închis, iar vâscozitatea variabilă, de la lichidă spre cea a laptelui bătut. Dacă secreția are altă culoare (hemoragic, albicios), este posibil să fie vorba de o infecție bacteriană.
Vâscozitatea poate fi, de asemenea, un bun indicator al frecvenței cu care trebuie efectuată vidarea glandelor. O secreție foarte groasă poate sa denote o inflamație cronică, care necesită mai multă atenție și golirea mai frecventă a glandelor, sub supraveghere veterinară.
Inflamarea glandelor perianale
Dacă glandele perianale nu sunt golite complet sau la timp , presiunea exercitată de secreția acumulată poate duce la inflamarea canalelor de evacuare. Astfel, golirea ulterioară a sacilor anali va fi îngreunată. Glandele continuă să se destindă cu lichid și se inflamează, iar defecarea devine dureroasă pentru animal.
Printre factorii favorizanți ai afecțiunilor glandelor perianale se numără:
- Dermatitele cronice
- Obezitatea
- Factorii genetici: la unele animale, glandele sunt situate mai adânc în rect și nu se pot goli în mod fiziologic
- Aportul insuficient de fibre în dietă
- Scaunele moi cronice
- Alergiile alimentare/la factorii de mediu
Secreția produsă de glandele perianale reprezintă un excelent mediu de propagare și creștere bacteriană - astfel că abcesele se pot forma rapid. Bacteriile din fecale pot pătrunde ascendent prin canalele excretoare și pot infecta conținutul glandular.
În mod fiziologic, bacteriile care ajung în glande sunt eliminate odată cu secreția, însă dacă orificiile se inflamează și se blochează, secreția stagnează, iar glandele se pot infecta. În aceste situații secreția devine sangvinolentă sau chiar purulentă, și conduce la formarea abceselor.
Abcesele perianale sunt extrem de dureroase pentru animal; zona apare tumefiată, caldă și roșiatică, iar actul de defecare devine dificil și dureros, animalul poate refuza chiar să defece, iar disconfortul acestuia este permanent.
În cazurile grave, pot apărea complicații rare, precum fistulele glandelor perianale sau, în cazuri foarte rare, fistule recto-vaginale la femele.
Cum știm când este momentul vidării glandelor?
Există câțiva indicatori care sugerează că glandele câinelui sau ale pisicii trebuie vidate:
- Câinele/pisica face săniuș (se freacă cu zona perianală de sol) - acest comportament poate apărea și în cazul infestării cu paraziți intestinali, motiv pentru care este important ca mai întâi să fie exclusă această cauză. În absența paraziților, gestul indică disconfort în zona glandelor și poate semnala o încercare a animalului de a le goli singur;
- Se linge excesiv în zona perianală sau dorsală - există un disconfort local persistent;
- Se întoarce des spre zona posterioară, își ține coada într-o parte fără un motiv aparent, se linge insistent – toate acestea pot indica inflamație sau durere in zona glandelor;
- În cazul pisicilor, semnele pot fi mai subtile: pot deveni mai retrase, nu mai tolerează să fie luate în brațe sau atinse în zona posterioară. În cazuri mai severe, apetitul poate să scadă, pisica se linge încontinuu în zona respectivă, miaună, devine apatică și evită contactul cu proprietarii.
- În cazuri foarte rare, pot apărea tumorile glandei perianale - acestea necesită stabilirea unui diagnostic de certitudine și a unui tratament adecvat.
Cum putem ajuta animalul?
O dietă bogată în fibre poate contribui la prevenirea blocajelor glandelor perianale, deoarece fecalele mai ferme pot ajuta la golirea în mod fiziologic a glandelor.
De asemenea, este important să monitorizăm constant comportamentul animalului, pentru a identifica din timp semnele de disconfort și pentru a preveni eventuale complicații.
Notă: Se recomandă ca vidarea glandelor perianale să fie întotdeauna realizată de către un profesionist - medic veterinar sau groomer instruit.
O vidare incorectă sau realizată incomplet poate determina apariția unei inflamații a sacilor anali (saculită) - o afecțiune dureroasă care necesită tratament medicamentos sau chiar chirurgical, în cazurile grave.
